vineri, 22 ianuarie 2010

A fi sau a nu fi...tu

   "Tind spre exteriorizare oamenii care, in general, nu au ce sa exteriorizeze. Omul substantial este, in general, inhibitiv.”(L. Blaga)
    Totdeauna mi-au fost mai la indemana cuvintele creionate pe hartia alba decat vorbele rostite tare si apasat. M-am descurcat totdeuna binisor la crosetat cu condeiul propozitii si fraze, la brodat scenarii in minte, dar nu mi-a placut sa expun ideile mele subtiri ori marete in piete publice. Asta s-a lasat adesea cu o judecata aspra. Si-a mea, si-a altora. Motive diferite, desigur.
Nu cred ca aveam mai mult de 8 ani, dar stiu sigur ca de  ziua mamei preferam sa scriu mii de biletele pe care apoi, noaptea, cand ea, rapusa de oboseala de peste zi isi odihnea puterile, le lipeam pe toate obiectele pe care stiam ca a doua zi ea avea sa le mangaie cu atingerea ei. Asa stiam eu sa-mi arat pretuirea si sa-i spun "multumesc". Si n-am crezut o clipa ca asta ar putea conta mai putin. Primei iubiri din viata mea i-am urat bun venit, nu strigandu-mi fericirea pe strazi, nu luand-o de mana si urland "te iubesc" din toti rarunchii cum as fi simtit, ci prin misive atent ticluite in ore de nesomn. Prima deznadejde am maturat-o adanc intr-un colt de suflet, nu cu vorbe grele de ocara, nu cu bocet prelung si juraminte de razbunare, ci cu randuri multe, scrise cu furie, fara oprire parca si spalate de ploi sarate ale ochilor mei, in taina.
Nu stiu cine a sadit samanta asta in mine si m-a deprins cu linistea, cu ascultatul si vorbitul ...in sopta...despre mine. Nu stiu de ce am fost mereu convinsa ca fapta e mai puternica decat vorba si ca gestul facut e un semn mai adanc decat un cuvant spus, caci n-a fost mereu asa. N-am fost mereu tocmai un animal social si lesne am aflat ca oamenii n-au totdeauna timp sa incerce chei, sa deschida lacate, n-au rabdare sa separe graul de neghina si-si vad de drum. A tacea devine atunci pentru ei sinonim cu a nu avea ce spune. Ori, si mai rau, cu a  nu vrea sa-ti desclestezi falcile prea trufase pentru acest joc.
Ca o masinarie veche, sufletul meu greu a prins grai si-a deprins vorbitul. Greu s-a urnit. Greu a priceput ca e totusi mai sanatos pentru minte si pentru suflet sa arunci decat sa strangi gunoiul.Si-atunci a facut-o stangaci, ca pe-o treaba ceruta, dar de care nu esti pe deplin convins. Sa ne intelegem, discutiile profesionale mi-au facut mereu gura sa turuie fara emotii, dar discutiile cu zambet fals pe gura care totdeauna duc la o scormonire in treburile personale, asta da, ma scoate din fire. Si tac al naibii de mult.
Acum cand vremea importantei privirii lumii spre mine a apus de mult si-s mai atenta la ocheadele mele spre ea, stiu ca ochii ageri stiu vedea pana departe...in suflet. Si ca batutul cu pumnul in piept si urlatul cu mana paravan la gura despre cate ai tu de oferit lumii, nu e totdeauna solutia.
     "Recunoasterea nevoii de singuratate e o problema mai delicata. Socializarea si nevoia de colectiv stau in gena noastra umana si de aceea recunoasterea a ceva care paraseste tiparele prestabilite atrage dupa sine teama de ridicol. Ne e teama sa fim exclusi din randurile majoritatii, dar in acelasi timp ne dorim sa fim unici.

Unicitatea vine din sinceritatea pe care o avem fata de ceilalti, dar in speta, fata de noi insine. Iar in sinceritate se afla si nevoie de singuratate." (O. Paler)

3 comentarii:

Danangib spunea...

Frumos post, mi-a facut o reala placere sa-l citesc.
Cred ca ajungi sa pretuiesti singuratatea din momentul in care incepi sa stii cine esti, incepi sa intuiesti ce vrei, dupa ce mult timp ai stiut cu siguranta doar ce nu vrei si incetezi sa fii extrovertit si extrem de sociabil atunci cand inceteaza sa-ti mai fie "teama" de ceilalti si de judecata lor si descoperi ca n-ai nimic de demonstrat.

Dana spunea...

@Dana...bine ai venit!
Nu e uimitor cum oamenii sunt fascinati de sapatul in sufletul altuia, fara a fi primit acceptul? Si nu e fascinant cat de superficial pun etichete "prea mandru/a", "prea rece", "prea trufas/a","prea orgolioas/a"...in situatii de necunoastere?:)

Danangib spunea...

Asa este. Nevoia de a socializa cu orice pret si trasatura latina isi pun amprenta in viata de zi cu zi; sunt convinsa ca asta intarzie cunoasterea de sine si gasirea drumului potrivit in viata. Presiunea din partea "societatii" este de multe ori sacaitoare si de multe ori facuta de persoane care nu vor, nu pot sau nu sunt interesate cu adevarat in persoana sau binele tau.