sâmbătă, 18 octombrie 2008

Tariile inaltimilor

Ploua de-aseara si poate ploaia asta molcoma, dar rece o sa spele orasul asta de pacate. Asa ca Maria- Magdalena picioarele lui Isus. Smerita si insetata de curatare.

Vorbeam zile trecute la scoala despre emotiile de toamna, despre iubite ca proiectii imaginare si despre gustul dulce-amarui al dragostei. M-au lasat sa-mi expun pofticios ideile si sa fac gesturi ample, apoi cu ochi rotunzi si glasuri aproape sterse de emotia indraznelii, omuletii aceia din fata mea, pe care ii credeam atat de neatinsi de briza sensibilului si-atat de infipti in pojghita prezentului, au intrebat: "Chiar si tu ai simtit asta? Ai zburat pana foarte sus si te-ai izbit apoi cu tampla de pamant? Ai simtit gustul amestecat al iubirii?" Cu zambet mai sters decat glasul lor dinainte, m-am gandit o secunda ce sa raspund. Sa raman profesorul de pe piedestal care e aproape neom si la care nici nu gandesti sa ajungi sau sa fiu muritorul de rand care iubeste si spera, care se-nalta si cade?
Macar pentru o clipa, am dat nemurirea pe sinceritate. Si-am raspuns. "Da. Ca orice om de rand, am simtit tot din ce e omenesc a simti. Iubire si neiubire. Miere si pelin. Am vorbit si-am inecat cuvinte in mare. Si eu am tacut mult".
Cu obrajii in palme, priveau aratarea din fata lor care nu mai era doamna de romana, ci doar Dana dezvelita de prejudecati si idei preconcepute, o fiinta care parea in sfarsit de-a lor prin simplu fapt ca le raspundea la o intrebare la fel de simpla - gest care dintr-o data o facea ...umana. Ar fi ramas asa in ascultare multa vreme, daca profesorul din mine n-ar fi scuturat sanatos capul si n-ar fi iesit brusc la suprafata si, cu acelasi zambet, nu le-ar fi desprins privirile de pe chipul sau.

M-am gandit dupa aceea cum e mai sanatos pentru cuget si simtire... sa te arati compus si tu din carne si oase, din iubiri si amagiri, tarii si neputinte sau sa ramai acolo sus, de neatins, de neavut, mereu frumos, mereu trufas?...
De data asta am ales smerenia si dezvelirea de orice semetie... si-am zis ca daca privesc macar o data de jos, o sa degust mai sincer avantarile. Si tariile inaltimilor.

2 comentarii:

aleaN spunea...

Buna Dana,

Pentru inceput nu pot sa spun decat ca ai facut o alegere inteleapta. Dand la o parte valurile de "mister" cu care te-ai inconjurat, ti-ai revelat adevaratele calitati si frumusetea ce-ti innobileza sufletul ceea ce, pentru tinerii tai invatacei, dar si pentru tine, deopotriva, nu au facut decat sa va apropie si mai mult, in aceasta, uneori, complicata, ecuatie dascal-elev. Cu cat vei fi tu insati, cu cat te vei darui cu dragoste, in aceasta frumoasa profesie, cu atat vei vedea bucuria "jucandu-se" imprejurul tau.

Ideile imi sunt intregite de vorbele a doi inaintasi, pentru care am o deosebita consideratie. Este vorba de doi creatori de arta, doi ilustrii romani, Lucian Blaga si Constantin Brancusi.
Iata ce spunea Brancusi:

"In sufletul meu nu a fost niciodata loc pentru invidie, nici pentru ura, ci numai pentru acea bucurie, pe care o poti culege de oriunde si oricand. Consider ca ceea ce ne face sa traim cu adevarat, este sentimentul permanentei noastre copilarii in viata."

"Cand am incetat sa mai fim copii, am murit demult."

La randul sau, marele poet, Lucian Blaga spunea:

"Iubesti - cand ulciorul de-arama
se umple pe rand, de la sine
aproape, de flori si de toamna,
de foc, de-anotimpul din vine.

.............................

Iubesti - cand sub timpuri prin sumbre
valtori, unde nu ajung sorii,
te-avanti sa culegi printre umbre
balaiul suras al comorii."

"Copilaria este inima tuturor varstelor."

Cu aceleasi ganduri bune,

aleaN

Dana spunea...

Nimic nu ma poate opri sa fiu copil...macar asa, din cand in cand:)