marți, 28 octombrie 2008

sâmbătă, 18 octombrie 2008

Tariile inaltimilor

Ploua de-aseara si poate ploaia asta molcoma, dar rece o sa spele orasul asta de pacate. Asa ca Maria- Magdalena picioarele lui Isus. Smerita si insetata de curatare.

Vorbeam zile trecute la scoala despre emotiile de toamna, despre iubite ca proiectii imaginare si despre gustul dulce-amarui al dragostei. M-au lasat sa-mi expun pofticios ideile si sa fac gesturi ample, apoi cu ochi rotunzi si glasuri aproape sterse de emotia indraznelii, omuletii aceia din fata mea, pe care ii credeam atat de neatinsi de briza sensibilului si-atat de infipti in pojghita prezentului, au intrebat: "Chiar si tu ai simtit asta? Ai zburat pana foarte sus si te-ai izbit apoi cu tampla de pamant? Ai simtit gustul amestecat al iubirii?" Cu zambet mai sters decat glasul lor dinainte, m-am gandit o secunda ce sa raspund. Sa raman profesorul de pe piedestal care e aproape neom si la care nici nu gandesti sa ajungi sau sa fiu muritorul de rand care iubeste si spera, care se-nalta si cade?
Macar pentru o clipa, am dat nemurirea pe sinceritate. Si-am raspuns. "Da. Ca orice om de rand, am simtit tot din ce e omenesc a simti. Iubire si neiubire. Miere si pelin. Am vorbit si-am inecat cuvinte in mare. Si eu am tacut mult".
Cu obrajii in palme, priveau aratarea din fata lor care nu mai era doamna de romana, ci doar Dana dezvelita de prejudecati si idei preconcepute, o fiinta care parea in sfarsit de-a lor prin simplu fapt ca le raspundea la o intrebare la fel de simpla - gest care dintr-o data o facea ...umana. Ar fi ramas asa in ascultare multa vreme, daca profesorul din mine n-ar fi scuturat sanatos capul si n-ar fi iesit brusc la suprafata si, cu acelasi zambet, nu le-ar fi desprins privirile de pe chipul sau.

M-am gandit dupa aceea cum e mai sanatos pentru cuget si simtire... sa te arati compus si tu din carne si oase, din iubiri si amagiri, tarii si neputinte sau sa ramai acolo sus, de neatins, de neavut, mereu frumos, mereu trufas?...
De data asta am ales smerenia si dezvelirea de orice semetie... si-am zis ca daca privesc macar o data de jos, o sa degust mai sincer avantarile. Si tariile inaltimilor.

marți, 14 octombrie 2008

Dixit

Da, cu siguranta ca prietenul alean are dreptate...mesajul sau (integral mai jos la comentarii) ma urecheaza ca pentru o secunda am scapat din vedere esenta...Iubirea [...] se impartaseste. Ea nu se vrea cersita. Niciodata ! Daca unii doresc sa castige iubirea cersind-o de la altii, ar fi mai bine sa renunte...daca nu exista iubire impartasita reciproc, totul este in van. A cersi dragostea cuiva este un semn de slabiciune, caci dragostea nu se vrea capatata cu forta.
Da, stiam cu certitudine asta, insa mi s-a intamplat si mie sa tanjesc. Sa ma dau de ceasul vietii si al mortii doar ca sa primesc...firimituri. Sa accept cu buna stiinta pangarirea sufletului deja ciuruit de amagiri si brume de-adevar, sa indes voiniceste iubirile mintite in cotloanele intunecate ale inimii, sa simt gustul intepator, ruginit...de moarte. Am incrustat in mine rani adanci cand oameni pretuiti cu adevarat n-au priceput o iota din zvarcolirea mea.
Trezita la realitate, insa stiu ca iubirea inseamna sa renunti cu adevarat la tine pentru altul, sa admiti ca nevoile semenului sunt mai importante decat cele proprii, sa lasi ca sufletul sa invinga ratiunea.

Va las, apa se agita in ibricul de pe foc. Ierburile aromatice primite cu zile in urma astepta cuminti sa-mi incalzeasca simturile si interiorul. Asta-seara prefer aromele de scortisoara si ghimbir. Stati linistiti, mi-e bine si raceala a trecut, dar vreau relaxarea totala...acostez la tarm...ca o corabie obosita de marile agitate...Si mai am o singura dorinta...sa invat sa adaug viata anilor, nu doar ani vietii, pentru ca simt ca...devine tarziu...

joi, 9 octombrie 2008

Am aflat povestea...

...cersetorului cu mana intinsa la masa bogatului care, in marinimia sa, arunca din timp in timp praf de vise peste vietile nefericitului flamand...nu, nu din dragoste. Nu e tandretea pentru cel iubit. E alimentarea orgoliului ca poti pansa ranile provocate de propriile taisuri ale neputintelor. E obisnuinta de a-l avea acolo, la picioare, dar undeva aproape...mereu aproape...teama de a nu muri de foame sau, mai grav, de a nu pleca sa cerseasca la alta masa...
Trist.
A vorbit, dar n-a plans. Mi-a desenat cu grimase amare abisurile sufletului sau. Dar n-a plans. Mi-a picurat modestie peste trufia mea, dar n-a stiut sa planga. A ramas drept, desi mana si ochii si avantu-i tremurau ...ca amintire a mainii intinse. Dar n-a plans...
Foarte trist.
Mi-a vorbit despre iertare si despre iubirea care nu stie uitarea si ura. Dar n-a plans.

...cu trupul in genunchi si cu mana intinsa...am cersit un strop din iubirea creata in ziua dintai...
Atat.

luni, 6 octombrie 2008

Cadoul cel mai de pret - iubirea

Nu incape discutie, nu exista urma de-ndoiala…primavara imi incanta vazul si-mi da aripi, vara imi spala amagirile cu spuma marii si ma ascunde apoi in adanduri de uitare, iarna imi croieste drum prin troienele vietii si ma asaza apoi batraneste la gura sobei, dar toamna…eii, toamna sunt eu. E prelungirea mea, sunt parte din blandetea ei... Anotimpul asta ploios ce ma impinge obsesiv sa ordonez in camara sufletului amintiri de peste vara, sa fac provizii iluzorii pentru iarna marii mele treceri…imi curge prin vene prin toate anotimpurile...
Valurile de galben si rosu amestecate suav cu inca verdele crud de Marele Maestru, linistea, bruma de melancolie... stropi reci de ploaie sarutati pe fuga si parca vinovat de raze razlete de soare, miros de mere coapte si castane aburinde, parfum de tamaios si coarna... pamant reavan resemnat sub apasarea trupului meu ce asista cu zambet amarui la funerariile miilor de frunze care-si anunta din vreme, prin nuante, moartea...toate sunt sunt fragmente decupate din puzzle-ul fiintei mele.. Iubesc lentoarea asta, amortirea in care intra alcatuirea mea si calatoria prin anotimpul Fetilor-Frumosi ce-mi pastreaza sufletul mereu proaspat…


Sambata mi s-a oferit calatoria asta, mi s-a aranjat intalnirea cu ...toamna sufletului meu...si mi s-a dat cel mai frumos cadou : o lectie de viata.
Mi s-a reamintit ceva ce fusese mereu ascuns undeva in strafundurile sufletului meu…
...nimic nu poate fi mai presus decat sa renunti la tot ce tie acum si aici iti trebuie si-ti place, pentru bucuria si zambetul din ochii celuilalt. Niciun cadou nu putea fi mai pretios decat desfatarea eului cand a simtit placerea semenilor de a fi...alaturi. Si au fost...fiinte care deja ciocaneau nerabdatoare in burtici de mamici fericite, pui de oameni purtati de colo-colo in cosulete facute parca pentru papusi, omuleti obositi de agitatia din jur, dar fericiti in ochisorii si zambetul lor...mamici si tatici fericiti sa fie cu tine, dar ingrijorati de farama lor lasata, nu acasa, ci in spital...oameni care au batut kilometri doar ca sa fie o ora alaturi pentr ca apoi sa zboare alti km la treburile lor...
Nu stiu sa desenez mai bine harta senzatiilor mele din acea seara magica in care ketie Melua a insotit pana spre dimineata gandurile mele duse departe si zambetele dulci-amarui …doar cei care au fost acolo si au inchinat …mie si noua tuturor impreuna…un pahar de vorba si de licoare magica din tamaios si coarna, cum ziceam... stiu despre ce vorbesc, pentru ca doar cei prezenti au vrut sa vada obrajii mei imbujorati de fericire si sa auda bataile inimii mele, chiar daca buzele n-au innodat multe cuvinte.
Am suras poate sters, n-am multumit poate de-ajuns, dar am inteles ca atunci cand sufletul dicteaza ceva mintii, nu exista imposibil, nici obstacole de netrecut. Am admis atunci ca iubirea...sub orice forma sau din orice directie ar veni ea, e facatoare de minuni...distruge neputinte si aduce oameni impreuna. Cu o conditie : sa existe !