luni, 29 septembrie 2008

Asteptare


Am impresia ca am pierdut. Nimic concret si totusi ceva esential. Ca ceva ma desparte definitiv de restul lucrurilor si daca desenez starea asta in putine cuvinte, e pentru ca altfel, totul ar deveni mult prea real in mintea mea. Asa, inca mai pot spune "va trece" si pot sa ma asez si sa astept...Ce oare?!

luni, 22 septembrie 2008

Cat timp...

...putem trai fara confirmari? Unde se termina asteptarea infierbantata a sufletului si cand incepe cea ingrijorata? Cat ne da mana sa facem pe cineva sa astepte? Sau sa asteptam ? O zi? Un an? Toata viata? Daca e adevarat ca atunci cand murim regretam mai mult ce nu am spus, decat ce-am spus, mai mult ce n-am facut decat ce-am facut, atunci de ce ne purtam ca si cum am fi nemuritori? Cat timp trebuie sa impletim povesti frumoase pana se intampla cele adevarate? Cat trebuie sa treaca pentru ca atunci cand vine momentul dorit sa fii vlaguit de la atata asteptare? E mereu de dorit o viata de asteptare emotionata mai degraba decat o viata de certitudine molcoma?...
Cand obosim? Cand ne pierdem grija? Cand nu ne mai doare nici macar ca idee? Dupa cat timp ni se tabaceste sufletul? Dupa cate tristeti dispare interesul? Si daca nu dispare, dupa cat timp ne umple durerea? Dar regretul? Cand ai constiinta esecului?

Si cat timp ne imaginam ca daca vrem, nu o sa ne gandim la asta?...
Ascunsa dupa perdeaua ferestrei mele privesc dansul nebunesc al frunzelor pe trotuar. E toamna, nu mai e niciun dubiu. Soarele e tot mai neputincios in lupta cu plapuma pufoasa de nori. Strazile-s pustii. Linistea imi tiuie in timpane...mi-e dor...

miercuri, 10 septembrie 2008

Utopii...

Desi fac zilnic eforturi, nu ma pot regasi in multitudinea de impresii si figuri de un penibil absolut si, mai ales, nesfarsit de primprejur.
As fi vrut sa fac o disertatie despre oamenii de azi, sa povestesc dupa mintea mea ce ma amuza mai tare: pinguinii care isi lustruiesc ceasul cu camasa si il tin in lumina sau fetele cu vuitton-ul plin cu redbull luat de la benzinarie, plangaciosii care iar cheltuie si la despartire sunt doar pupati pe obraz sau mofturoasele care sunt din nou nevoite sa plece pe jos acasa, corporatistii care trimit de pe blackberry mailuri la bursa din Tokyo, "superbele” de prin "firme mari" (creatoare si distrugatoare de destine subordonate, dar slugi umile in fata sefilor mari) care spalate la creier fiind, ajung sa se creada indispensabile sau dj-ul din cluburile de fite care vorbeste doar engleza, ceea ce e normal daca esti born in ferentari si oricum, in incheiere, de departe cei mai comici sunt mascaricii cu toate caracteristicile de barbat bine (brunet tiganos, un pic gorila, cunoscut ca smecher atat in tara, cat si peste hotare, cu discurs monosilabic si multa mimica) ce pleaca dimineata cu cayenne-ul de-acasa si cu capul scos pe geam, in parcare, incearca sa agate ceva amarate care se baga cate cinci intr-un taxi... ori care la semafor accelereaza nervos, doar-doar cineva remarca “bijuteria” ce-o poseda…si valoarea omului, normal… Doamne, te lasa nervii !
Nu e greu sa sesizezi diversitatea de ridicol, trebuie doar sa iesi din casa si sa faci ochii mari…si urechile mici...
Sa mai spun despre domnitele care viseaza la diamante si perle, case cu piscine si masini cat mai mari...convinse, desigur ca le merita?! Ori despre mutritele lor mofturoase, cu buzite rasfrante cand vacanta e doar la Herculane, pe cand ele visasera tot anul la exoticul Bali unde si-ar fi putut undui mai bine soldurile fine si expune achizitiile de la Gucci, daruite, fireste de acelasi El teribil de…indragostit?...
Uneori am impresia ca am aterizat, fortat, intr-o lume complet straina de la care am exagerate pretentii. Utopice. Ca si de la oamenii ei.
Hmm, teribil de talentati suntem la utilizarea mobilelor sofisticate, la degustarea fructelor interzise sau la pastrarea “bazatilor” aproape de noi, pentru confortul propriu, dar nici n-avem habar cum e sa ne tinem de mana, fara sa spunem nimic. Fara sa facem liste lungi cu dorinte de-mplinit, sa simtim incotro alerga sufletul celui drag. Si sa fim alaturi.
Cum ziceam, utopii…
...fetelor, puneti mana repejor de trusa de machiaj, dati fuga la coafor si, mai ales la sala si-apoi, musai la o cafenea in Dorobanti…ca sa-l gasiti. Ma rog, ordinea e aleatorie. Sa spun si mai departe, ei, hai ca doar sunteti fete mari, ce naiba, gasiti voi reteta magica de a-l avea si mai ales de a-l pastra, cuvintele potrivite de a santaja si gesturile teribile care naucesc si-un elefant, dar un barbat pierdut de farmecul vostru irezistibil...
Iar voi, dragii mei masculi irezistibili, stiti deja cat de usor e sa le-aveti pe toate...ati invatat asa de repede cum sa va fie bine si-acasa si-n afara ei, incat nu pot decat sa ridic respectuos palaria…si sa merg mai departe!...
Hai, pe curand…

joi, 4 septembrie 2008