marți, 29 iulie 2008

Iubire de basm...

A fost o vreme când credeam că totul pe lumea asta depinde de curajul şi de voinţa mea. Ca orice copil naiv, credeam că totul în jur se naşte şi moare odată cu mine. Crescută cu mintea şi inima ameţite de poveşti cu zâne, de invenţii utopice ale altor suflete cautătoare de fericire, am învăţat să cred ca toţi avem , în final, gramul nostru de noroc. Am alergat ani la rând prin labirinturi abrupte cu speranţa că lumina şi capătul sunt aproape...
...dar nimeni nu mi-a vorbit vreodată despre eşec. Despre întuneric. Şi despre singuratate. Despre jocurile încâlcite şi dureroase ale destinului. Nimeni n-a avut curajul să-mi spună despre neiubire. Şi despre nenoroc.
Inima s-a încăpăţânat să mă bată la cap vreme multă că se poate...că pot. Dar treptat am aflat gustul umilinţei în care cerşeşti şi te târăşti prin noroaie pentru încă o atingere a omului iubit. Pentru încă o clipa în care îţi ia obrajii în mâini şi-ţi promite soarele . Şi luna. Şi imperii neaflate încă. Pentru încă o secundă de iluzii scornite şi minciuni asumate...de teamă că lipsa lor, vor face din tine nefemeie. Din aceeaşi naivitate de-nceput care nu te lasă să-ţi vezi iubirea clădită pe nisipuri mişcătoare...
Ascunsă de ochii lumii, am încă forţa de a mă privi în oglinda vieţii şi a morţii şi de a zâmbi neîmplinirilor sculptate pe chip şi sufletului învins de propriile vise...şi minţii ascuţite de-acum care se-ndoieste de iubirea născută sub stele de noroc.
Da. Singură pentru că n-am învăţat încă strategiile meschine de a ţine pe cel iubit aproape altfel decât iubind...şi crezând cu tărie în forţa “iubirii de basm” care să mă facă să cred că toate trăirile de pînă la ea nu au fost decît o etapă pregătitoare prin care să recuperez toate înserările de vară cînd sufletul meu ar fi zburat alaturi de un altul şi toate dimineţile ploioase în care m-am trezit fără nimeni alături...
Dar mi se pare tîrziu să mai încerc să aplic păcăleli de copilă.
Cine poartă povara acestei dureri? Cine poartă vina? De ce şcoala nu inventează o materie, atât de utilă, în care să învăţam cum e cu găsirea şi, mai ales, cu păstrarea marilor iubiri? De ce părinţii se încăpăţânează să insiste să excelezi la carte, fără să accepte că asta înseamnă să te-arunce în prapastia îndoielilor? Şi-a rigorilor cu tine?!
Cu palmele fierbinţi pe genunchi, zâmbesc. Iată popasurile inimii tale …îmi spun. Pleacă-ţi o clipă privirea peste singuratatea mea şi ridică-mi privirea din pământ…îi spun.
N-am să strig, n-am sa cer nimic de-ar fi să mă prăbuşesc fără liman. Dar dacă vreodată furtuna se va abate şi peste viaţa mea şi dragostea va cădea din cer ca un fulger…am sa ridic privirea…şi-am să întind, din nou, mâna spre tine.
Rănită în prea multe bătălii, ridic totuşi inima din praf, adun speranţele din margini înnoptate de drum şi găsesc puterea să întreb : dacă ne vom reîntîlni, după atîta luptă şi zbatere, după atîta nădejde şi deznădejde, după atît noroc si nenoroc, după ce ne vom fi uscat toate lacrimile, după ce ne vom fi iertat toate trădările, după ce ne vom fi uitat toate ezitările, si neputintele, si insangerarile, nu-i aşa că nu ne vom mai despărţi niciodată?

marți, 22 iulie 2008

aventura condeiului: Cu talpile pe nisip...#links

aventura condeiului: Cu talpile pe nisip...#links

Cu talpile pe nisip...




Nu aparţin niciunei organizaţii ecologiste, nu-mi plac înregimentările...nu mă alătur acelora care strigă în cor "salvaţi Vama Veche"...vreau doar să spun că dacă ştii să eviţi teribiliştii de toate vârstele, pseudo "vamaioţii" care îşi leagă turbane pe cap şi pietre la gât ca să fie, cum era..."în spiritul vămii":)...dacă poţi să ignori amalgamul de muzici, mâncăruri şi oameni...poţi încă găsi în vechea Vamă locuri în care să fii doar tu, cu tine şi cu marea...poţi să te-nfrupţi din mirosul de sare şi alge...poţi să ghidezi zmeele speranţelor tale cu tălpile înfipte bine în nisipul firbinte.
Am fost, am simţit, m-am bucurat, m-am luptat cu valurile ei şi-am lăsat-o la fel pentru anii ce vin...nemărginită în neliniştea ei...

vineri, 18 iulie 2008

Maktub...

...ma doare nefiinta ta
si nenascutu-ti ochi azi plange
si ma priveste dintr-un loc de unde
tacut-am noi candva...

Acum cand furia si frustrarea s-au risipit spre zari intunecate, cand doar o resemnare trista imi mai mangaie tamplele asudate, privesc totul cu alti ochi. Au fost, nu neg, zambete tampe pe chipul meu schimonosit a neintelegere, clipe de uimire, de regret ca am ascultat, ca am rotunjit ochii in fata posibilului imposibil, ca am ascutit mintea in ganduri sinucigase. Ca am dat aripi sufletului si i-am lasat zbaterile sa ma ravasesca.
Apoi, am zmucit innodarea oaselor mele si-am incercat sa tocesc ascutisul durerii… si am incercat sa uit. Si am uitat, dar doar "timpii morti", normele nemiloase si conventiile tandre. Am scos cu tarie din memorie clipele cand stergeam lacrimile amare de pe chipul meu. Tacerile nedrepte. Suspinele de dor. Atat.
Si-am decis sa-mi ingadui a pastra extazul inimii simtit cand citeam franturi ale timpului tau, sinceritatea cu care zambeam oricui pe strada dupa intalnirile cu tine, nerabdarea de a-ti atinge iar palmele cu degete reci, groaza plecarilor tale si rugaciunile care te intorceau mereu din drum...Am acceptat cu maturitate ca toate astea nu se pot uita!
Mi-am scormonit sufletul sfasiat si-am rugat mintea sa ma ajute acum. Sa-si ajute prietenul insangerat la pamant. Si a facut-o. Mi-a dat taria si luciditatea de-a intelege teribila calitate a unora de a se minti pe ei insisi, uimitoarea forta de a sustine, desi cu sufletul arcuit de singuratate, ca aici e mai bun decat acolo, ca sigurul castiga in fata incertitudinii, am inteles curajul lor de a-si sopti cu buze arse de durere ca iubesc cand niciun rest de fior nu-i mai atinge launtrul…teribila si crunta putere de a trambita ca n-a iubit vreodata inafara, desi sufletul i se prabuseste in abisuri de dor…si de durere..de iubire amara si fara sfarsit. Mintea mi-a deschis ochii si-am reusit sa vad fatarnicia altora de a crede ca prin a tine trupul sub control si viata sub papuc a semenului, reusim sa intram in vise din care de mult ni s-a sters urma…am reusit sa le pricep treptat, neputinta si slabiciunea de a crede ca atat timp cat doar visul celui de langa a luat-o razna, nu-i totul pierdut…
Am admis atunci ca nu “Te urasc!” ar trebui sa spun in final, ci "Multumesc!".
Multumesc pentru ca o vreme am imbatranit de fericire…impreuna , ca am zburat atat de sus fara sa ma mai tem si ma inclin fericita, cu recunostinta pentru caldura glasului, chiar de spunea si minciuni, pentru ca am invatat sa ma prabusesc aproape sinucigas in bratele tale, dar sa zambesc mereu fericita, pentru ca noapte de noapte m-ai invatat ce-i rabdarea smerita, pentru ca am invatat sa nu mai mint…sa nu ma mai mint, pentru ca incercand sa te pastrez langa mine am fost obligata sa raman frumoasa, desteapta, puternica.Vie!
Am consimtit atunci ca nu vorbele mele taioase ar vindeca, ci zambetul de compasiune in fata neputintei…
Ramane totusi regretul ca nu ai fost tu cel care sa imi anunti finalul, ca te-ai ascuns cu incapatanare, ca n-ai crezut in puterea femeii din mine. As fi udat pamantul cu lacrimile mele, as fi incalcat si uitat, neputincioasa toate regulile jocului, dar as fi inteles ca Invingatorul ia totul. Nu stiu sa mint, nu sunt farsor, n-as fi putut ascunde jalea sufletului meu. Dar as fi plecat ochii umila, ca sa nu te simti dator sa mai spui minciuni. Ori sa ramai un timp. As fi avut chiar curajul sa te conduc mandra si sa-ti spun ca…”nu se moare din asta” desi stiam ca sufletul meu zacea acum sfarsit. As fi inteles. Chiar tu spuneai ca zeii nu daruiesc victorii nemuncite. Ca nu exista noroc.
Te rog atat: inchipuieti ca am plecat departe, c-am disparut pe marea atat de mult visata si ca acum inot fericita…cu pestii si ca ma ascund de plasele si navoadele altor pescari …amatori… ori poate c-am murit… si nu ma chema niciodata. Plange-ma sau zguduie-te de rasete perfide, zambeste amar ori aplica exercitiul indiferentei.
Uita-ma in sufletul tau…
Lasa sa treaca timpul peste noi…Apoi hai sa rostim amandoi, de-acolo, din lumi diferite… “Maktub!”…

duminică, 6 iulie 2008

Lumea de sus...

... parca toate culorile din lume s-au terminat si n-a ramas decat un gri cafeniu, ca in fotografiile vechi, nuanta se cheama sepia, nu stiu exact de ce ii spune asa, dar acum nu ma mai intreb; unele lucruri nu sunt facute pentru a fi cunoscute ... Din nou ceata, parca merg prin nori ...si nu e la propriu… imi vine in minte olandezul zburator, care nu era om, ci vapor, si nu zbura, ci ... nu se stie exact ce facea, era doar un vas fantoma, poate inota, poate se strecura printre moleculele lumii asteia, in distanta imensa dintre nuclee si electroni, oare ce-as face daca dincolo de ferestrele astea de la etajul 1 as vedea vasul fantoma trecand cu toate panzele umflate, pustiu si colorat in sepia ?...
Nu m-am prostit, e doar sfarsitul unei saptamani destul de anoste, si mi-e dor de lumea de sus. Nu ti-am povestit niciodata despre lumea de sus, n-am avut cand, n-a fost vreme pentru atatea lucruri, poate o sa fie, poate ca nu, oricum, nici nu stiu daca lucrurile neintamplate nu sunt uneori mai importante in marea schema a lucrurilor decat cele intamplate ... Lumea mea de sus e inauntrul meu, acolo unde pot sa fac oricand ploaie sau vreme frumoasa, sau din toate cate un pic, pot sa fac curcubee si uragane, mari si deserturi si orase cu stradute inguste si cu case cu acoperisuri tuguiate. Am cetati si campii, am si un ocean mare de tot, pe care o sa-l traversez odata, si mai am o casa pe plaja, din lemn de corabie pe care l-am gasit dupa o noapte destul de furtunoasa; cam scartaie, mai ales cand bate vantul, si uneori ma gandesc ca vrea sa se intoarca in mare, dar miroase a sare si a alge, si cand dorm acolo, de sub perna parca se aud valuri si tot felul de sunete care cred ca sunt limba delfinilor...
Aici, pot inca sa innod maci si albastrele in coronite de speranta si apoi, cocotata in cel mai inalt copac din univers, sa le arunc in vant pentru zane bune care stiu, fara sa le spun…tot ce vreau.
Cand lumea asta - pe care o numesc "de jos", nu prea stiu de ce, poate doar pentru ca pare mica si indepartata cand sunt dincolo, cand lumea de jos e plicticoasa si neinteresanta, sau cand mi-e dor sa inalt zmeie sau sa ma joc cu pestele de coral care controleaza vremea, atunci plec acolo, si dintr-o data apar culori si mirosuri, orasele si padurile mele, si tot felul de trecatori ciudati, dintre care unii cred ca locuiesc acolo, mai trebuie doar sa-i cunosc. Cei trei magi de la Rasarit cutreiera inca si-mi povestesc ce-au descoperit, printul fericit si Nichita si Lorelei, oameni din carti si din anii ce mi-au trecut, pot sa-i chem pe toti si sa fac lumi in jurul lor, si cand ma plictisesc - o sa-ti spun o taina - pot chiar sa si zbor. Am invatat intr-o noapte, a fost destul de greu, locuiam atunci intr-un copac mare si batran, pe o coasta de deal, si am inceput sa fac cercuri greoaie in jurul lui, trebuia sa fiu foarte concentrata, pentru ca incepeam sa ma prabusesc imediat ce incercam sa ma gandesc la altceva, a fost obositor, dar pana la urma am inceput sa ma obisnuiesc, si atunci am inceput sa fac cercuri din ce in ce mai mari, si pana la urma mi-am luat inima in dinti si am plecat mai departe, catre orasul de la poalele dealului. Dimineata ma dureau umerii si m-am sculat tare obosita, dar imi aduc aminte si acum fiecare clipa din noaptea aia, fiecare tresarire, iar acum, acolo, in lumea de sus, cand ma plictisesc de umblat, uneori zbor si ma intrec cu pescarusii...
Nu stiu de ce iti scriu toate astea. Poate pentru ca nu mai vreau sa scriu despre lumea asta de jos, care e la fel de anosta ca in oricare din zilele celelalte si in care nici azi nu s-a intamplat nimic. Ma gandesc la tine, beau ceai si nisipul scartaie sub picioarele balansoarului, stau in casa de pe plaja, zambesc un pic, fara motiv si fara destinatie, usor trista, usor impacata…si mi-e dor.